„Realitatea climatică arată că urgenţa nu mai poate fi amânată. Dincolo de declaraţii, datele ultimilor 20 de ani sunt greu de ignorat. România se confruntă mai frecvent cu episodul sever de: caniculă extremă, inundaţii majore, perioade prelungite de secetă, blackout-uri energetice în ţări din Europa, alunecări de teren. Impactul economic şi social estimativ este semnificativ: inundaţii (medie anuală) – 100-200 milioane euro; inundaţii severe (2005/2010/2024) – 0,065 – 1,5 miliarde euro; 20-70 de decese; secetă (agricultură, energie etc.) – 0,8 – 1,5 miliarde euro; zeci sau sute de mii de familii afectate; alunecări de teren – aproximativ 0,3 miliarde euro”, se spune în analiza transmisă duminică AGERPRES.
Datele disponibile demonstrează clar că sunt necesare investiții substanțiale în infrastructura de apă și energie, deoarece nu este vorba de proiecte opționale sau de dorințe industriale, ci de măsuri esențiale pentru a ne proteja viețile, bunurile, resursele energetice și capacitatea de a ne hrăni.
Conform declarațiilor președintelui AEI, încă din 2024, prioritatea imediată pentru România nu este doar diminuarea emisiilor de carbon, deși aceasta rămâne un scop important pe termen lung. Mai urgentă este punerea în aplicare rapidă a unor proiecte de infrastructură hidrotehnică, menite să protejeze împotriva inundațiilor și alunecărilor de teren, să stocheze apa în perioadele de ploi abundente pentru a o folosi în perioadele de secetă, să asigure resurse de apă pentru populație și agricultură, și să genereze energie electrică curată și constantă.
„Green Deal este o strategie de transformare structurală pe termen lung. România, însă, are nevoie simultan de măsuri de adaptare imediată. Adaptarea nu poate fi amânată până la finalizarea tranziţiei energetice”, consideră Chisăliţă.
Specialistul observă o lipsă de claritate în deciziile luate, evidențiind faptul că declarațiile oficiale recente sunt contradictorii: uneori se sugerează că investițiile în infrastructura de apă și energie sunt nesemnificative, alteori sunt prezentate ca fiind esențiale. Această schimbare de abordare nu este susținută de o strategie bine definită, conform analizei sale a comunicărilor publice.
În data de 11 septembrie 2025, ministrul Mediului a declarat că energia generată de anumite centrale hidroelectrice ar putea fi obținută prin intermediul panourilor solare, la un cost semnificativ mai mic, de până la de opt ori, insinuând astfel că investițiile în hidroenergie ar putea fi inutile sau, cel puțin, ineficiente. Cu toate acestea, în aceeași zi, a precizat că, în ceea ce privește proiectele hidroenergetice neterminate, Hidroelectrica nu a comis nereguli, dar toate lucrările viitoare vor respecta strict legea pe durata mandatului său.
Începând cu 19 februarie 2026, retorica se modifică, subliniind urgența investițiilor în infrastructura de apă, inclusiv construcția de baraje, chiar și în lipsa unor planuri detaliate. În același timp, se menționează că prețul apei utilizate în industrie va crește, dar se promite că populația nu va fi afectată, prin reducerea profiturilor companiilor care gestionează resursele de apă.
Chisăliţă se întreabă dacă construcția de baraje este cu adevărat necesară, mai ales în contextul în care nu s-a făcut nimic în acest sens și, totuși, se vorbește despre creșterea prețurilor.
În esență, seria de comunicări evidențiază o problemă serioasă: absența unei povești coerente și clar definite.
Argumentarea creșterii costurilor prin reducerea profiturilor companiilor care vor suporta prețuri mai mari la apa industrială denotă o abordare populistă din punct de vedere economic. Conform legii, scopul unei companii este generarea de profit, iar propunerea de a finanța investițiile publice prin ajustarea administrativă a marjelor de profit înseamnă transferarea responsabilității financiare de pe stat pe sectorul privat, fără o analiză prealabilă a implicațiilor financiare.
Conform estimărilor asociației, apa utilizată în procesele industriale contribuie cu procente variabile la prețul final al anumitor produse: în cazul hidroenergiei, ponderea este de aproximativ 3,5%, în timp ce pentru energia nucleară, pâine și carne este foarte mică, variind între 0,01% și 0,04% pentru pâine și între 0,004% și 0,011% pentru carne. Apa menajeră are o contribuție mai semnificativă, cu o pondere estimată între 0,7% și 1,4%.
Chiar dacă prețul apei utilizate în industrie s-ar dubla, o familie obișnuită cu patru persoane ar suporta o creștere anuală de doar 124 de lei, o sumă infimă, reprezentând mai puțin de 0,01% din cheltuielile minime necesare pentru un an.
Având în vedere aceste date, este firesc să ne întrebăm de ce preferăm discursuri populiste în loc de o comunicare onestă. Dacă investițiile sunt cu adevărat necesare, așa cum indică creșterea frecvenței și a impactului dezastrelor naturale, este crucial ca publicul să fie informat transparent despre costurile reale, cine le va suporta, termenele de finalizare, beneficiile concrete și garanțiile că proiectele vor fi duse la bun sfârșit. Încercarea de a masca aceste costuri sub pretextul unei opoziții față de profit nu face decât să submineze încrederea cetățenilor.
Întrebarea crucială, în opinia sa, nu este dacă aceste proiecte au fost inițiate, ci dacă au fost duse la bun sfârșit sau dacă vor fi lăsate neterminate, ca de obicei.
În România, este o problemă recurentă: multe proiecte importante sunt lăsate de izbeliste chiar înainte de finalizare, ajungând până la 80-90%. Un exemplu sunt lucrările hidroenergetice începute cu decenii în urmă, care rămân nefinalizate și aduc pierderi financiare considerabile. Specialistul subliniază că dezbaterea nu ar trebui să fie dacă avem nevoie de baraje, ci mai degrabă cum putem construi infrastructură modernă, capabilă să facă față schimbărilor climatice și riscurilor naturale din ce în ce mai frecvente.
Principala dificultate constă în a răspunde la întrebări esențiale: vom elabora planuri bine definite, bazate pe dovezi științifice?; vom putea echilibra protecția mediului cu necesitatea dezvoltării economice?; vom garanta o finanțare deschisă și transparentă?; și, în final, vom asigura finalizarea proiectelor începute?
O politică publică eficientă presupune angajament ferm și consecvență, nu schimbări bruște și decizii luate sub influența presiunii publice. Este nevoie de claritate și onestitate, nu de promisiuni populiste. România are nevoie de investiții în infrastructura hidrotehnică modernă, dar și de o discuție sinceră despre costuri, obligații și termenele necesare. În esență, problema nu este doar dacă avem nevoie de baraje, ci dacă avem capacitatea și voința politică de a duce la bun sfârșit proiectele considerate prioritare, într-un mod responsabil și pe termen lung, conform concluziei lui Chisăliţă.